Foto: TinyApartmentCrafts @ Flickr.com
Dintotdeauna îmi imaginam Crăciunul ca pe o poveste dintr-o altă poveste, ca pe o filă colorată din cartea de poveşti a vieţii mele. Iubesc această sărbătoare pentru că îmi aduce aminte de copilărie, mai ales de ceea ce simţeam atunci, amintindu-mi mereu să trăiesc la fel de intens şi în prezent.
A merge la colindat era una dintre cele mai captivante experienţe pentru un copil, mai ales la ţară. Îmi amintesc atât de clar de adiererea gerului pe la gene, de roşeaţa din obraji, de scârţâitul zăpezii sub bocanci, de mirosul de lemn ars în sobă, de lătratul câinilor care anunţa prezenţa colindătorilor în curte şi mai ales…de aroma de cozonaci proaspeţi pe care parcă şi acum o simt în nări.
Umblam pe la casele oamenilor şi primeam plata colindei în nuci, mere, un fel de prăjitură ciudată diferită de cea pe care o făceau mamele de la oraş, dar ce mare ne era fericirea dacă primeam câte o portocală, o adevărată binecuvântare pentru copilul de atunci, pentru simplul fapt că era ceva ce nu se găsea la noi.
Oamenii satului ne primeau cu zâmbetul pe buze şi ne întrebau întotdeauna „de-ai cui suntem”, lucru care mie îmi stârnea mereu nemulţumirea pentru că mă simţeam prea liberă ca să aparţin cuiva. Ne amuzam copios când ajungeam la câte o bătrânică care în loc de nuci ne aducea cartofi pentru că avea probleme cu vederea sau când alta ne punea să strigăm în loc să cântăm colinda pentru că nu auzea bine.
Râsul cristalin de copil răsuna pe drumul satului plin de zăpadă bătătorită şi necirculat de maşini. Pe vremea aceea la ţară nu-şi punea nimeni problema deszăpezirii drumurilor. Eram fascinaţi când vedeam sănii mari trase de cai care parcă scoteau fum pe nări de la respiraţia caldă. Uneori de Crăciun zăpada era atât de mare încât ne ajungea până la genunchi, iar fericirea copiilor era direct proporţională cu grosimea stratului de zăpadă.
Pe vremea aceea urările de sărbători nu se făceau prin telefon, ci din casă în casă. Fiecare copil avea o colindă deosebită învăţată de la bunici prin tradiţie, colinda pe care am învăţat-o de la bunica nu o auzisem niciodată la oraş. Însă îmi amintesc cu drag versurile pe care le cântam de multe ori în cor la sfârşit şi care stârneau mereu zâmbetul gazdei: „Rămâi gazdă sănătoasă, să plăteşti colinda noastră, cu un cârnaţ c-un caltaboş, cât picioru’ meu de gros”. Se pare că la sat era destul de bine înrădăcinat simţul valorii şi al schimbului de valori.
Cu alte cuvinte, era atât de multă armonie în Crăciunul de la ţară, încât tot ce aveam de făcut era să trăim intens fiecare clipă, fiecare dar primit şi fiecare colindă ce anunţa de fiecare dată o naştere, îndemnându-i parcă pe oameni să renască de fiecare dată când o ascultă.
Acum îmi dau seama că dacă n-aş fi trăit intens acele clipe, în prezent nu mi-aş fi amintit nimic, căci dintr-o viaţă de om rămânem doar cu ceea ce am simţit şi cu ceea ce am trăit cu adevărat. De aceea, îţi doresc să trăieşti intens fiecare clipă, aşa cum o făceai în copilărie, să faci din fiecare zi o sărbătoare, o renaştere a bucuriei de a trăi, a fericirii de a fi…
Îţi doresc să devii tu însuţi o colindă pe la ferestrele inimilor şi să anunţi mereu bucuria Naşterii!
