“Avem nevoie şi de oameni care să-şi recunoască faptele mai puţin măreţe în public, pentru a găsi în exemplul lor, forţa de a ne recunoaşte propriile fapte, fără să ne mai judecăm şi condamnăm pentru ele. Avem nevoie să ne găsim bucuria de a ne accepta şi iubi faptele noastre. Dar pentru asta trebuie să renunţăm la vinovăţie şi regrete. Trebuie să găsim capacitatea de a ne ierta şi de a merge mai departe pe un drum nou.

Ni se pare prea greu, am investit prea mult timp şi energie în trecut, ca să ne detaşăm fără regrete. Cine am fi fără experienţa noastră, fără reacţiile noastre predefinite, şi, de ce nu, fără drama cu care ne hrănim şi pe care o hrănim neîncetat?

Fii sincer! Chiar vrei o schimbare? Ai curajul să faci schimbarea întru iubire?

Dragii mei, nu trăiesc pe lună, trăiesc aici lângă voi, în acelaşi context socio-politic-economic ca şi voi. În România, o ţară în curs de dezvoltare. Îmi daţi voie să am şi eu o opinie plină de dulcegării, de iubire, de curaj şi de responsabilitate?

Trăim într-o lume care are nevoie de schimbare. Şi schimbarea ţi se cere ţie! Da, cu tine vorbesc, te fac responsabil, te provoc!

Eşti cu mine? Eu vreau să creez altceva. Faci parte dintre cei curajoşi care vor să înveţe să se schimbe pe sine, astfel încât să nu se mai teamă de schimbare, în general? Vrei să schimbi lumea în care trăim?

Nu se mai pune problema dacă eşti sau nu responsabil, asta e hotărât deja. A venit vremea! Este nevoie de lumina ta. Eşti pregătit să devii conştient şi prezent? Eşti pregătit să creăm o lume mai bună?”

Roxana Ilea – Drumuri către iubire, Editura Altip, 140 pag.

S-ar putea să îţi mai placă

1. O iubire fără sfărşit – What Dreams May Come (1998) Cu un titlu inspirat dintr-o replică din Hamlet, acest film...
2. DEEPAK CHOPRA – Calea spre iubire „Calea spre iubire” este una dintre acele cărţi care îţi...

“Ai atâtea de spus şi continui să nu spui nimic.

Ai atâtea de făcut şi continui să nu faci nimic.

Ai atâtea de arătat şi nu arăţi nimic.

Ai atâtea de schimbat şi totuşi tu nu schimbi nimic.

Ai atâta frumuseţe în tine şi o ţii încă ascunsă.

Ai atâta putere şi continui să fii slab.

Până când mai aştepţi să se întâmplă o minune şi tu să nu faci nimic?

Până când mai aştepţi să treacă astăzi şi să vină mâine ca tu să faci ceva?

Până când vrei să mai tot amâi?

Până când mai poţi să nu fii fericit?

Până când mai poţi sta să te compătimeşti?

Suntem înzestraţi cu tot ceea ce avem nevoie pentru a ne împlini visele, pentru a fi fericiţi, împliniţi pentru a face din viaţa noastră un rai pe pământ. Este important şi totodată esenţial să ne folosim de ceea ce avem.

Indiferent de cine eşti, de ceea ce eşti, încotro mergi, sau unde vrei să rămâi, de ceea ce ai, sau de ceea ce nu ai, indiferent care sunt visele şi aspiraţiile tale, indiferent dacă cineva crede sau nu în tine, tu să faci ceea ce simţi, ceea ce vrei şi ceea ce crezi că e mai bine. Decât să regreţi că nu ai făcut ceva şi să te întrebi mereu cum era dacă. . . mai bine faci, ca să nu regreţi mai târziu. E mai uşor să regreţi ceva ce ai făcut decât ceva ce nu ai făcut.

Nu poţi cunoaşte niciodată sentimentul visului realizat, numai dacă contribui la împlinirea lui; iar dacă te mulţumeşte să simţi doar cum e să nu faci, nu fă. Indiferent care e decizia ta, să nu uiţi: SĂ AI CURAJ!”

Mirabela Bardacut – Ai curaj sa ai curaj,
Librăria online Elefant

S-ar putea să îţi mai placă

1. Dumnezeu vrea sa fii plin de curaj -„Împăratul mi-a zis: “Pentru ce ai faţa tristă? Totuşi nu...
2. 12 mai Gândul pozitiv al zilei: Am dreptul să-mi schimb, să-mi îmbunătăţesc...

Se ştie  că o oră petrecută la psihoterapeut are de fapt doar 50 de minute. De ce, am putea să ne întrebăm? Lămurirea pe care o dă chiar un practician al acestei activităţi terapeutice  este cât se poate de banală şi de rezonabilă:  după orice şedinţă, cel pregătit să-şi ajute pacienţii are nevoie de un mic răgaz să-şi pună în ordine notiţele, să îşi verifice mesajele telefonice, să respire de câteva ori în aşteptarea următorului client.

Cu alte cuvinte, cele 10 minute misterioase care ar trebui să rotunjească ora de psihoterapie sunt mica pauză necesară, de care psihoterapeutul are nevoie pentru a fi pregătit pentru următoarea sa şedinţă. Cam ca la şcoală, nu? Da, într-un fel psihoterapia este o şcoală mai neobişnuită, cu mize poate mai importante şi mai presante, în cadrul căreia oamenii învaţă (prin propriile lor forţe) să-şi depăşească blocajele şi dificultăţile şi chiar să fie ei înşişi. Iar aşa zisul profesor sau mai degrabă partener în această experienţă are un rol cu totul şi cu totul special: departe de a fi cel care impune standardele, departe de a juca părintele perfect care îşi îndrumă copiii neajutoraţi, el este mai degrabă, aşa cum sugerează şi Robert Lindner „victima sacrificată, persoana asupra căreia se exercită toate urile şi angoasele”, care suportă cele mai adânci jigniri şi obrăznicii, conştient fiind că toate acestea sunt doar mecanisme de apărare, că fac parte din lungul şi necesarul proces al catharsisului celui aflat în cabinetul de psihoterapie.

Având un asemenea rol (pe undeva ingrat dar şi bogat în satisfacţii) nici nu e de mirare că orice psihoterapeut are nevoie de cele 10 minute între şedinţe, de care vorbeam. Sau, dacă ar fi să ne punem în pielea lui Robert Lindner, am putea conchide că cele 10 minute sunt poate prea puţine. Psihanalist american temerar, prin reuşita de a populariza un nou fel de a scrie despre psihoterapie (nu doar în publicaţii şi prin discursuri adresate specialiştilor, ci într-o manieră accesibilă şi atractivă care reconstruieşte nu doar tablouri clinice, ci surprinde întâlnirile cu pacientii în dinamica lor), Robert Lindner s-a apropiat, în prima jumătate a secolului XX, şi de cei care erau consideraţi orfanii psihoterapiei: psihopaţii din instituţiile de detenţie, cazurile pe care prea puţini specialişti erau interesaţi să le abordeze, atâta timp cât anticiparea ameliorării era aproape nulă iar tratarea lor s-ar fi dovedit mult prea dificilă.

Printre cele 5 poveşti de psihoterapie pe care Lindner le include în volumul de faţă se regăsesc şi asemenea cazuri. În fapt pentru Lindner a fost vorba si de o provocare profesională: era uşor să tratezi cazuri obişnuite, dar provocarea supremă a anilor în care psihanalistul american şi-a scris cartea era să încerci să pătrunzi în lumea sociopaţilor. Fiecare din cele cinci experienţe (unice în felul lor) beneficiază de o prezentare uniformă: biografia cazului (felul în care Lindner şi-a cunoscut pacienţii), biografia pacienţilor, fragmente de dialog reconstituite dintre specialist şi pacient şi (în doze destul de mici) aprecieri clinice şi strategiile folosite de psihanalistul american.

Publicul neobişnuit cu practica psihanalitică sau cu psihoterapia în general va citi povestea criminalului Charles, a comunistului Moe, a bulimicei Laura, a fascistului Anton şi a fizicianului delirant Kirk ca pe nişte naraţiuni poliţiste. Nu lipsesc eforturile de reconstituire, de căutare, de asociere şi chiar de dezvăluire a detaliilor esenţiale întocmirii unui tablou comprehensiv, specifice literaturii poliţiste. Diferenţa (inedită, nu-i aşa?) dintre poveştile lui Lindner şi un roman de Agatha Christie stă în faptul că, în cazul cărţii semnate de psihanalistul american, detectivul lucrează cot la cot cu “criminalul” pentru a duce cazul la bun sfârşit.

Însă alianţa terapeutică fragilă este ameninţată, fie de ieşirile necontrolate (ale criminalului Charles sau ale bulimicei Laura), fie de contradicţii surprinzătoare şi descurajante (Moe – cel mai înfocat apărător al partidului comunist e de fapt şi cel mai mare duşman al acestei organizaţii), fie de lipsa conştientizării problemei (fizicianul Kirk este convins că nu suferă de o tulburare psihică, chiar dacă în fiecare zi el se teleportează într-un univers paralel), fie chiar de reacţiile psihoterapeutului (atitudinea sa faţă de antisemitism şi chiar adoptarea acelei strategii riscante de a participa la psihoza pacienţilor).

Dacă, din punct de vedere tehnic, al relevanţei strategiilor şi interpretărilor (ortodox freudiene – cartea a fost scrisă în 1955, perioadă de vârf a influenţei întemeietorului psihanalizei), volumul lui Lindner pare a fi perimat, el este însă un splendid portret al unei meserii, o introducere (actuală şi accesibilă) în provocările şi satisfacţiile pe care le oferă  psihoterapia.

Robert Lindner – Ora de 50 de minute, Editura Trei, 320 pag.
Librăria online Libris

S-ar putea să îţi mai placă

1. DON MIGUEL RUIZ – Cele patru legăminte În lucrarea Cele patru legăminte, Don Miguel Ruiz ne arată...
2. 06 noiembrie Gândul pozitiv al zilei: Observ oamenii care au succes şi...