Foto: Igor Kharlamov | Dreamstime.com
Am auzit o istorioară despre un grup de europeni care au plecat în expediţie prin Tibet împreună cu un şerpaş.
Hotărâţi să ajungă într-o singură zi la tabăra unde erau aşteptaţi, au tot grăbit urcuşul, îndemnându-şi însoţitorul să meargă mai repede şi refuzând orice propunere de a face un popas. După multe ore de drum tibetanul s-a oprit fără un cuvânt, s-a aşezat pe o piatră şi a închis ochii.
Cercetătorii l-au întrebat ce face, i-au vorbit, l-au rugat, l-au ameninţat că nu-i mai dau nici o plată dacă nu se ridică imediat să-i conducă la locul dorit. Călăuza a rămas neclintită. După o oră şi ceva a deschis ochii, s-a ridicat scuturându-şi un pic veşmintele şi a pornit cu pas liniştit, chemându-i pe oameni să continuie drumul.
Aceştia au venit muţi de uimire. După o vreme, cineva a rupt tăcerea şi l-a întrebat ce l-a făcut să se oprească în felul în care o făcuse şi ce l-a înduplecat până la urmă să reia urcuşul. Şerpaşul a spus: „Trupurile noastre s-au zorit prea mult. Trebuia să ne oprim şi să aşteptăm până ne ajung din urmă sufletele, altfel călătoria noastră n-ar fi avut sorţi de izbândă.”
