Foto: kelsey_lovefusionphoto | Flickr.com
Martin Luther a trecut printr-o perioadă în care era descurajat şi supărat pe sine, pe lume, pe biserică. Starea lui i-a afectat pe toţi cei dragi. Încercările soţiei de a-l încuraja prin vorbe şi fapte menite să-l înveselească şi să-i reaprindă speranţa s-au dovedit a fi în zadar. După ce a epuizat toate modalităţile posibile de a-i readuce bucuria, ea s-a înfăţişat într-o zi în faţa lui în doliu, profund îndurerată.
- Cine a murit? a întrebat Luther.
- Oh, tu nu ştii Martin? Dumnezeu din ceruri este mort.
- Cum poţi spune asemenea lucruri fără sens, Kathe? Cum poate să moară Dumnezeu? De ce, El e nemuritor, şi va trăi mereu.
- Crezi că e adevărat? îl întreabă ea cu neîncredere în glas.
- Cum te poţi îndoi? La fel de sigur cum e că există un Dumnezeu, este şi faptul că El nu poate muri niciodată.
- Şi totuşi, adaugă ea sfios, pe un ton ce-l făcu pe el să o privească, cu toate că nu te îndoieşti de existenţa lui Dumnezeu, ai ajuns descurajat şi fără de speranţă ca şi cum El nu ar exista. Mie mi se pare că te porţi ca şi cum Dumnezeu ar fi mort.
Auzind toate acestea, Martin Luther a conştietizat greşeala pe care o făcuse atunci când s-a lăsat pradă deznădejdii.
