Foto: Zara J ~ Flickr.com
A fost odată ca niciodată, un om. Trăia singur printre mulţi asemeni lui. Viaţa i se părea lipsită de sens şi de rost, şi asta cu toate că avea bani mulţi, casă frumoasă şi curată, mulţi servitori, etc.
Adeseori se uita la servitorii săi. Îi părea rău de ei, simţea milă faţă de ei în inima sa, şi îşi spunea, ce grea trebuia să fie viaţa de sclav… El se bucura zi şi noapte de libertatea sa, de banii săi…. chefuia cu prietenii, avea femei frumoase, mânca mâncărurile cele mai alese.
Aşa îşi trăia el viaţa, în vreme ce servitorii lui duceau o viaţă grea… locuiau în case modeste, sărăcăcioase… zi şi noapte trebuiau să lucreze… aveau legi de-ale lor, un stil al lor de viaţă ce omului nostru i se părea greu de suportat, dar cu toate acestea, pe chipurile lor se întrezarea mai mereu un zâmbet.
Odată, la o petrecere, omul nostru s-a întâlnit cu un vechi prieten. Şi acel prieten, s-a uitat în ochii săi, şi l-a întrebat:
- Amice, care-i rostul vieţii tale?
Şi omul nostru nu a ştiut ce să îi răspundă…
Pe zi ce trece, aceste cuvinte îi răsunau tot mai des în minte… care era rostul vieţii sale…avea de toate, şi totuşi îi lipsea ceva. Nu reuşea să îşi dea seama ce îi lipseşte, şi astfel s-a dus să caute un sihastru, şi să îi caute povaţa.
A urcat din greu pe drumuri şi pe cărări rar bătute, prin hăţişuri întunecate, prin poieni pline de lumină, şi pe costişe abrupte şi îngheţate, unde fiece pas te putea duce jos în hău. Şi în final, a ajuns la grota unde locuia sihastrul…. A intrat înăuntru, s-a aşezat în faţa ascetului, şi l-a întrebat aşa:
- Ce îmi lipseşte mie, părinte?
Sihastrul s-a uitat în ochii săi, şi i-a spus:
- Îţi lipseşte un Stăpân…
